Visez în culori

Visez în culori

Vreau frunze! Ador culorile frunzelor toamna, îmi place foșnetul lor, iubesc parfumul lor. Plec în parc. Dar nu merg singura, îl iau cu mine pe Topârceanu pentru că e octombrie și el știe cel mai bine că …

”Octombrie-a lasat pe dealuri
Covoare galbene și roșii.
Trec nouri de argint în valuri
Și cânta-a dragoste cocoșii.”

Se zice că anotimpul preferat e cel în care te naști. E adevărat. Promit! În chioșc cântă Loredana

”Născută toamna

1975”.

O ascut și privesc frunzele. Nu vreau să-mi scape nicio culoare, nicio formă. Inspir și încerc să simt toate parfumurile toamnei. Nu vreau să ratez nimic!. Îmi dau seama că frunzele portocalii au un miros diferit față de cele galbene, cele ruginii au arome mai intese decât cele cafenii. Frunzele de castan au mireasma mai suavă decât cele de stejar. Închid ochii. Visez în culori!

Nu mă opresc deloc. Vreau să parcurg toate aleile. Aud cum cineva grăbește pasul în urma mea. Îmi întoc privirea. E Arghezi. Din nou?! L-am avut și la teză și la admitere. Vreau să-l ignor, însă fără succes pentru că el îmi spune:

” Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai ‘nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.”

Îl las pe banca lui. Și mergând mai departe foșnesc din frunze răvășind culorile și stârnind aromele toamnei. Trec pe lângă un bărbat care vorbește singur. E Bacovia. Are ”nervi” ... hm ... ”de toamnă”. Mă străduiesc să mă strecor neobservată, dar se pare că am foșnit prea mult și prea tare pentru că îl aud strigând în urma mea:

”E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.”

Mă îndepărtez sperând să găsesc pe cineva mai apropiat sufletului meu. Și atunci, mă întâmpină Alecsandri

”Veselă verde campie acu-i tristă, vestezită;
Lunca, batută de brumă, acum pare ruginită;
Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.”

De-acum știu că trebuie să fie și Coșbuc prin preajmă. Îl zăresc în depărtare făcându-mi semn să mă apropiu.

” Cojoacele n-au coborât din poduri
Iubirile n-au coborat din vis
Se coc gutui în foarte multe moduri
A le mușca e încă interzis.”

Topârceanu mă ia de mână și îmi spune că trebuie să ne îndreptăm către deal. Când ajungem la marginea pădurii el exclamă fascinat:

” Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,
S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...
Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.”

E superbă! Totul e minunat! Dar lipsește cineva. Învățată de-acum cu nărav, îl caut pe Minulescu. Îl găsesc la fel de entuziasmat ca și mine.

” Multicolorele covoare de frunze veștede s-aștern
În ritmul vântului de toamnă,
Ca-n ritmul unui ultim vers -
Un vers cu care se sfârșește un cânt
Dintr-un Poem etern.”

Simt o cascadă de parfumuri în mine. Mă uit la toamnă cu sufletul și îi simt fiecare culoare pe inimă. Eu sunt toamna! Eu sunt toamna! Eu sunt toamna! Lângă mine acum sunt preferații mei: Nichita Stănescu și Nicu Alifantis.

”A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.”