Îngerul dragostei a urcat la cer!

”Iubiților, iubiți-vă mult!” ne spunea mereu cu zâmbetul pe buze și cu o licărire în ochi care te îndemna să crezi că el știe precis că acesta este sensul vieții. Sunt tristă, deși știu că acolo unde s-a dus îi este mult mai bine. Îmi iau biblia și caut citatele mele preferate despre dragoste. Știu sigur că am subliniat câteva care m-au impresionat mult.

“Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.” (Ioan 13:34-35)

“Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința, chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.” (1 Corinteni, 13:1-13)

“Îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare,
Îngăduindu-vă unii pe alții și iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere

împotriva cuiva; dupa cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă întru dragoste, care este legatura desăvârșirii.” (Coloseni 3:12-14)

 “Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu.” (1 Ioan 4:7)

Preferatul meu: „Dragostea este îndelung rabdatoare, este plină de bunatate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul sau, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. ” (1 Corinteni 13:4-8)

Toate aceste citate le-am decoperit în perioada adolescenței când eram convinsă că lumea aceasta este plină de dragoste … când fugeam de la orele de latină ca să merg la biserică să ascult predici despre dragoste. Am învățat că iubirea e un imbold pentru ca fiecare să se desăvârșească. Cu toate acestea … azi, îmi dau seama că cea mai grea sarcină care ne-a fost încredințată este să ne iubim unul pe altul. Cine o să ne mai amintească să ne iubim în această lume nebună?

Visez în culori

Visez în culori

Vreau frunze! Ador culorile frunzelor toamna, îmi place foșnetul lor, iubesc parfumul lor. Plec în parc. Dar nu merg singura, îl iau cu mine pe Topârceanu pentru că e octombrie și el știe cel mai bine că …

”Octombrie-a lasat pe dealuri
Covoare galbene și roșii.
Trec nouri de argint în valuri
Și cânta-a dragoste cocoșii.”

Se zice că anotimpul preferat e cel în care te naști. E adevărat. Promit! În chioșc cântă Loredana

”Născută toamna

1975”.

O ascut și privesc frunzele. Nu vreau să-mi scape nicio culoare, nicio formă. Inspir și încerc să simt toate parfumurile toamnei. Nu vreau să ratez nimic!. Îmi dau seama că frunzele portocalii au un miros diferit față de cele galbene, cele ruginii au arome mai intese decât cele cafenii. Frunzele de castan au mireasma mai suavă decât cele de stejar. Închid ochii. Visez în culori!

Nu mă opresc deloc. Vreau să parcurg toate aleile. Aud cum cineva grăbește pasul în urma mea. Îmi întoc privirea. E Arghezi. Din nou?! L-am avut și la teză și la admitere. Vreau să-l ignor, însă fără succes pentru că el îmi spune:

” Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai ‘nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.”

Îl las pe banca lui. Și mergând mai departe foșnesc din frunze răvășind culorile și stârnind aromele toamnei. Trec pe lângă un bărbat care vorbește singur. E Bacovia. Are ”nervi” ... hm ... ”de toamnă”. Mă străduiesc să mă strecor neobservată, dar se pare că am foșnit prea mult și prea tare pentru că îl aud strigând în urma mea:

”E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.”

Mă îndepărtez sperând să găsesc pe cineva mai apropiat sufletului meu. Și atunci, mă întâmpină Alecsandri

”Veselă verde campie acu-i tristă, vestezită;
Lunca, batută de brumă, acum pare ruginită;
Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.”

De-acum știu că trebuie să fie și Coșbuc prin preajmă. Îl zăresc în depărtare făcându-mi semn să mă apropiu.

” Cojoacele n-au coborât din poduri
Iubirile n-au coborat din vis
Se coc gutui în foarte multe moduri
A le mușca e încă interzis.”

Topârceanu mă ia de mână și îmi spune că trebuie să ne îndreptăm către deal. Când ajungem la marginea pădurii el exclamă fascinat:

” Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,
S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...
Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.”

E superbă! Totul e minunat! Dar lipsește cineva. Învățată de-acum cu nărav, îl caut pe Minulescu. Îl găsesc la fel de entuziasmat ca și mine.

” Multicolorele covoare de frunze veștede s-aștern
În ritmul vântului de toamnă,
Ca-n ritmul unui ultim vers -
Un vers cu care se sfârșește un cânt
Dintr-un Poem etern.”

Simt o cascadă de parfumuri în mine. Mă uit la toamnă cu sufletul și îi simt fiecare culoare pe inimă. Eu sunt toamna! Eu sunt toamna! Eu sunt toamna! Lângă mine acum sunt preferații mei: Nichita Stănescu și Nicu Alifantis.

”A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.”

Adam de Marin Sorescu

Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat și trist
Pentru că nu știa ce-i lipsește.
Atunci Dumnezeu a confecționat-o pe Eva
Dintr-o coasta a lui Adam.
Și primului om atât de mult i-a placut aceasta minune
Încât chiar în clipa aceea
Și-a pipăit coasta imediat urmatoare,
Simtindu-și degetele frumos fulgerate
De niste sâni tari și coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O noua Eva răsărise în fața lui.
Tocmai ăși scosese oglinjoara
Și se ruja pe buze.
"Asta e viață!" - a oftat Adam
Și-a mai creat ăncă una.
Și tot așa, de câte ori Eva oficială
Se întorcea cu spatele
Sau pleca la piață după aur, smirnă și tămâie
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Aceasta creație deșănțată a lui Adam.
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieste
Și l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.